Activitatea muzeului in perioada pandemiei Covid-19

SOBOLAN 1

   LECTURI ÎN AUTO-IZOLARE:

   EPIDEMII DE-A LUNGUL TIMPULUI (2)

   Luminița Enescu

 

 

 

 

 

Epidemia de ciumă din sec. XIV a apărut în Asia și s-a răspândit pe traseul Drumului Mătăsii până a contaminat întreaga Europă medievală. Prin pişcătura puricelui de şobolan, agentul patogen al ciumei, Yersinia pestis, trece de la șobolan la om. Această schimbare de gazdă a puricelui se întâmplă numai după moartea rozătorului, de aceea, înaintea izbucnirii unei epidemii de ciumă (pestă) la om, s-a observat o mortalitate în masă la şobololani.

„Se zvonea o ciumă teribilă provenind din China și răspândindu-se prin Tătărie (Asia Centrală), India, Persia, Mesopotamia, Siria, Egipt și toată Asia Mică a ajuns în Europa în 1346. Se spunea valul de moarte era atât de devastator, încât toată India era depopulată, că întregi teritorii au fost acoperite de leșuri, că în alte regiuni nu mai rămăsese nimeni în viață. După calculul făcut de papa Clement al VI-lea la Avignon, totalul morților a atins cifra de 23 840 000. Lipsind noțiunea de contagiune, nu s-a produs panică în Europa până ce corăbiile comerciale nu au adus ciuma neagră la Messina în timp ce alte corăbii o duceau din Levant la Genova și Veneția.

Prin ianuarie 1348, ea pătrundea în Franța prin Marsilia și în Africa de nord prin Tunis. Cărată de-a lungul coastelor și râurilor navigabile cu corăbiile, se răspândi spre vest de Marsilia ajungând, prin porturile Languedoc, în Spania, și spre nord de-a lungul fluviului Ron, până la Avignon, unde sosi în martie. A ajuns la Narbonne, Montpellier, Carcassone și Toulouse între februarie și mai, și, în același timp, s-a răspândit în Italia de la Roma la Florența și împrejurimile lor. Între iunie și august, a ajuns la Bordeaux, Lyon și Paris, s-a răspândit spre Burgundia și Normandia și traversă Canalul Mânecii, ajungând din Normandia în sudul Angliei. Din Italia, în aceeași vară, traversă Alpii în Elveția și a ajuns în Ungaria prin est.

În unele regiuni ciuma a făcut victime timp de patru-șase luni apoi a scăzut în intensitate. În orașele mari, unde s-a cuibărit printre populația aglomerată, a scăzut în timpul iernii, ca apoi să reapară primăvara și să facă ravagii încă șase luni.”1

     Giovanni Boccaccio, în al său Decameron2, vorbește despre epidemia de ciumă ce a lovit Florența în termeni care, pe

alocuri, par a ne semnala că anumite metehne nu pier niciodată:

_________________________

1 Barbara W. Tuchman, O oglindă îndepărtată. Urgisitul secol XIV, Editura Politică, București, 1988.

2 Giovanni Boccaccio, Decameronul, Editura Apollo, Craiova, 1993.

”/.../acei care tămăduiau (și al căror număr, în afară de cei care aveau carte, sporise foarte mult și cu femei şi cu bărbaţi care habar nu aveau de ştiinţa cea doftoricească) nu izbutiseră să afle din ce purcede boala /.../”

     După   cum   se   știe,   Decameronul   însuși   s-a   născut   în   cadrul   terifiant al Florenței bântuite de ciumă. Ca să se pună la adăpost de molimă, șapte tinere doamne și trei tineri s-au refugiat într-o vilă din apropierea orașului, unde și-au petrecut timpul spunând povești, mai vesele sau mai triste, dar totdeauna pline de învățăminte. Pentru a explica în ce imprejurări au fost istorisite cele o sută de poveşti din Decameron, Boccaccio îşi începe cartea prin descrierea epidemiei:

„Spun, dar, se împliniseră o mie trei sute şi patruzeci şi opt de ani de la prearodnica întrupare a Fiului lui Dumnezeu, când în cinstita și măreaţa cetate a Florenţei, mai mândră ca oricare alta dintre cetăţile Italiei, s-a încuibat ciuma cea ucigătoare, care prin mijlocirea stelelor sau poate datorită faptelor noastre mişeleşti, trimisă fiind spre îndreptare asupra muritorilor de către dreapta urgie a Celui-de-Sus, prinzând a bântui cu câţiva ani mai înainte în părţile de răsărit, după ce curăţise locul de mari mulţimi de oameni, călătorind din loc în loc fără să se oprească, ajunse a se lăţi cumplit şi către soare-apune. Împotriva ei se dovediră neputincioase şi inţelepciunea și prevederea omenească, mulţumită cărora oraşul fusese curăţat de toată spurcăciunea prin slujbaşi anume rânduiţi cu asta; cei atinşi de boală fură opriţi de a pătrunde în el şi aşijderi se dădură o seamă de poveţe întru păstrarea sănătăţii, dar fiindcă nici acestea toate, nici rugăciunile smerite, ce nu numai o dată, ci de nenumărate ori s-au înălţat la Domnul de către evlavioşi, prin procesiuni, sau altfel, nu se arătară de folos, către începutul primăverii sus-amintitului văleat, boliştea prinse a-și vădi în chip cu totul uimitor şi groaznic la vedere semnele ei cumplite.”

Foto 1: Șobolanul negru - Rattus rattus.3

Șobolanii negri au participat la răspândirea bolii, transmitând oamenilor paraziții, implicit bacilul Yersinia pestis, care la origini se pare provenea (după cum susțin studii recente) de la un alt animal asiatic, Rhombomys opimus4.

_______________________________

3 https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Rat_noir.jpg

4 https://www.maxisciences.com/peste/l-origine-de-la-terrible-epidemie-de-peste-noire-ne-serait-pas-celle-qu-on- pense_art34366.html

       Ciuma bubonică a rămas un sinistru companion aproape permanent până în sec. XVIII

- în vestul Europei - și chiar până în sec. XIX în est (în spațiul românesc, ultima molimă de acest fel, faimoasa „Ciuma lui Caragea”, a bântuit câțiva ani, cu începere din 1812 și cu un maxim de virulență înregistrat în 1813-18145). Boala a devastat continentul cu o ritmicitate aproape constantă, o dată la fiecare deceniu izbucnind cîte o epidemie. Astfel, dacă urmărim cronicile unui oraș occidental din epocă, vom observa la opt, zece, cel mult cincisprezece ani, accese violente ale molimei ucideau 20, 30 sau chiar 40% din populație. Între aceste episoade foarte agresive, cumplita plagă mai persista un număr oarecare de ani cu o mai mică virulență, după care dispărea pentru o vreme, pentru a reveni după nu mulți ani cu un nou episod paroxistic.6

În mod evident, molime au fost, sunt și, de bună seamă vor mai fi. Cu înțelepciune și răbdare, ascultând povața lui Boccaccio, ne străduim chiar în vremuri grele ne păstrăm speranța, optimismul și voia bună:

„Cu toate acestea însă, n-aș vrea ca asta să vă sperie /.../ Căci după cum durerea urmează bucuriei, tot astfel și necazurile sfirşesc prin voie bună.”

Foto 2: Tintoretto, Sfântul Roch îngrijind bolnavii (1549, ulei pe pânză, San Rocco, Veneția).7

Sfântul Roch a devenit din secolul al XIV-lea un mare sfânt invocat împotriva ciumei; relicvelor și imaginilor sale li se atribuia puterea de a îndepărta flagelul.

 ________________________________

5 https://unibuc.ro/epidemiile-in-istorie-marea-ciuma-aparitie-si-raspandire-ecaterina-lung/.

6 Jean Delumeau, Frica în Occident. O cetate asediată (sec. XIV-XVIII), vol. 1, Ed. Meridiane, București, 1986.

7 https://www.wga.hu/html_m/t/tintoret/3c/1roch.html

Copyright © Gabriel Dumitru
Muzeul Judeţean Argeş
Str. Armand Călinescu, nr. 44, Tel/Fax: 0248.212561